Exemple ale dezinteresului pentru aspectul orașului

Am vorbit într-o postare anterioară despre teoria ferestrelor sparte. Aici aveți, concret, în orașul Mangalia, câteva exemple de dezinteres al autorității locale față de aspectul orașului, care confirmă teoria mai sus amintită. Dacă autoritatea nu intervine pentru corectarea dezordinii, aceasta se extinde ca un cancer în tot orașul, generând dezordine și mizerie în toată urbea. Am făcut aceste poze, pe data de 16 martie 2016, timp de trei minute, în zona centrală a orașului, o zonă frecventată de mulți locuitori ai orașului, dar și de turiști, pe timpul verii.

Trotuarul de pe str. V. Alecsandri,  lângă covrigărie,
o zonă foarte circulată atât de localnici cât și de turiști.
Deși s-au amenajat trotuare în aproape tot orașul, această zonă ultracentrală
 a rămas neamenajată, dar nu pare să deranjeze pe nimeni.
Sursa: George Balaur

Str. Mihai Eminescu, în plin centru al orașului,
aproape de o parcare foarte folosită de localnici dar și de turiști.
Aceste gropi există de cel puțin un an de zile și nu par să
deranjeze pe nimeni din  conducerea urbei. Sursa : George Balaur

Șoseaua Constanței, mai jos de Casa de cultură, în plin centru al orașului.
Sursa: George Balaur

Cele două poze de mai sus: Str. Oituz, de la Hotel President, până la poarta Școlii nr. 5,
în zonă ultracentrală a orașului.
Noroi desprins de pe roțile unui vehicul care lucrează probabil pentru șantierul din zonă.
În Germania nu s-ar întâmpla așa ceva, pentru că acea societate ar primi amenzi uriașe.
De aici apare aspectul prăfuit sau noroios al orașului, în funcție de vreme,
murdărind strada, mașinile, hainele și plămânii noștri.
Sursa: George Balaur

Piața Republicii, lângă restaurantul Cazino, în zonă ultracentrală a orașului.
Existența acestor graffiti în plin centru al orașului demonstrează
 din plin adevărul teoriei ferestrelor sparte.
Pentru cine nu știe despre ce este vorba în această teorie,
vă dau un link pentru detalii AICI. 

Concluzia acestei postări: vreau ca viitorul primar să corecteze orice element de disconfort și de poluare publică, fie că este vorba de o groapă în asfalt, de un trotuar spart, de noroiul lăsat de o firmă de construcții sau de cineva care pune muzică la volum maxim și poluează sonor tot orașul. 

Dacă un singur om este deranjat de aceste aspecte negative, înseamnă că alte mii de oameni care trec prin acel loc sunt deranjați. Acești oameni, ÎN CALITATE DE CETĂȚENI PLĂTITORI DE IMPOZITE, vă solicită, repet cu majuscule și subliniez: VĂ SOLICITĂ, nu vă roagă, să corectați aceste aspecte negative ale peisajului stradal. Dumneavoastră, ca gestionar al bugetului orașului, trebuie să folosiți aceste fonduri în interesul exclusiv al cetățenilor, care se înghesuie conștiincioși, în fiecare an, la ghișeele primăriei, pentru a-și plăti impozitele.

 Mă folosesc de acest mijloc modern de comunicare, pentru a vă transmite, ca simplu cetățean, ceea ce mă deranjează în orașul în care locuiesc. Fiți siguri că aceste lucruri deranjează pe mulți, chiar dacă nu-și mai pierde nimeni o oră să vă scrie despre ele, fie din lipsă de timp, fie din lehamite.

Deși aș fi putut pleca în orice altă parte a lumii, eu vreau să trăiesc în acest oraș, în această țară, ca în orice altă țară europeană civilizată, fără a-mi fi rușine atunci când mă vizitează un prieten din altă zonă a țării sau din altă parte a lumii. Și ca mine sunt mulți care gândesc la fel.

Pentru a vizualiza și celelalte articole, în partea dreaptă, sus, aveți Arhiva blog.

Capacul de canalizare și invazia extratereștrilor

După evenimentele din decembrie `89, două fenomene ciudate au început să aibă loc mai frecvent: apariția farfuriilor zburătoare și dispariția capacelor de canalizare din România. Orice încercare de a explica logic cele două fenomene, făcând o conexiune între ele, nu te duce decât la concluzia că extratereștrii  s-au transformat între timp în intratereștri, ascunzându-se în măruntaiele Pământului și, ca să ajungă cât mai repede acolo, se folosesc de gurile noastre de canalizare.

Pentru a face cât mai dificilă demontarea lor, constructorii de șosele au găsit o soluție originală, care arată încă odată geniul creator al românilor: punerea de asfalt peste capac și îngroparea lui cu 10 centimetri sub nivelul zero al carosabilului. Dacă ideea  asta genială ar fi fost brevetată și prezentată la Salonul de Invenții de la Geneva, ar fi luat cu siguranță medalia de aur, și toate capacele de canalizare din lume ar fi fost în scurt timp îngropate și asfaltate, de la New York până la Tokyo și de la Sidney până la Paris.

Am început cu bășcălia asta la adresa capacului de canalizare, pentru că asta a rămas ultima salvare a românului în fața vicisitudinilor vieții: umorul. Iar capacul de canalizare este una din vicisitudinile vieții românului, o catastrofă inexorabilă, comparabilă cu prăbușirea unui asteroid, erupția unui vulcan sau cu zguduiala unui cutremur urmat de tsunami.

Ornament stradal specific României, aflat din abundență
și în Mangalia: capacul de canalizare îngropat.
Sursa: George Balaur

 Nimeni din România nu poate rezolva problema capacului de canalizare, decât punând asfalt peste el și îngropându-l cel puțin 10 centimetri, astfel încât creierul românului trebuie să creeze un centru nervos special pentru harta capacelor de canalizare, și o bună parte din neuroni trebuie alocată pentru memorarea tuturor gropilor, pe care trebuie să le evite în trafic. De unde oare să mai rămână neuroni și pentru buna organizare, pentru politețe, pentru respect reciproc și pentru bun simț, când creierul nostru a devenit un adevărat GPS al gropilor din asfalt și al altor pericole, mici dar multe, care ne pândesc la tot pasul?

Dacă italienii din Pisa nu au reușit să îndrepte turnul înclinat, vestit pe tot mapamondul, este pentru că nu au vrut acest lucru, o bună parte din economia orașului lor depinzând de această clopotniță ce de secole stă să cadă, și care atrage turiști din toată lumea, precum magnetul pilitura de fier. Au reușit, în schimb, să rezolve problema dispariției capacelor de canalizare metalice, furate probabil de urmașii lui Decebal, pentru a le folosi ca scuturi, în luptele împotriva urmașilor lui Traian. Soluția lor a fost extrem de simplă: le-au înlocuit cu capacele din imaginea de mai jos. Am făcut poza asta special pentru a o propune ca soluție de înlocuire a celor din Mangalia, eventual din toată România.

 Sper ca CESIS, serviciile secrete ale macaronarilor, să nu mă acuze de spionaj economic și de furt de drepturi intelectuale ale arhitectului ce le-a proiectat, altfel cetățenii Mangaliei, care vor merge să vadă turnul înclinat din Pisa, vor trebui să vină și la închisoare, unde să-mi arunce, cu praștia, sarmale, peste gard, că tot este la modă, zilele astea, extrădarea.

Capac de canalizare în orașul Pisa, Italia. Se observă două chiștoace,
rămase de la doi urmași ai lui Decebal, care n-au reușit să-l fure, 
după o noapte întreagă de încercări. Sursa foto: George Balaur

Și, pentru că în Mangalia gropile capacelor nu erau destul de zglobii, iar mersul mașinii nu era destul de legănat, pentru că tot suntem la malul mării, au apărut, în tristul cenușiu al asfaltului, și veselele șanțuri rămase de la țevile de gaz, așa că, dacă lucrezi pe vapor și vii acasă, să te odihnești, după două luni pe mare, vei avea parte tot de ruliu și tangaj, primul de la slalomul făcut printre capace și, al doilea, de la săritul voios al mașinii peste șanțuri.

Pe strada Oituz din Mangalia, în amintirea eroicelor lupte de la Oituz,
 s-au construit tranșee asemănătoare celor din timpul războiului.
În apropierea lor, pe buzele șoferilor, se pot citi frânturi de expresii ca:
 „ți-ai dracu`”, „primăria voastră”, „băga-mi-aș...puncte, puncte”.
Sursa: George Balaur

Nu știu cine a avut ideea de a îngropa țeava principală pentru gaze pe o singură parte a străzii, urmând ca cei de pe partea cealaltă să se conecteze la ea săpând șanțuri transversale pe stradă. Cred că ar fi fost mult mai simplu și cu mult mai puțin deranj pe termen lung pentru locuitorii urbei, să se introducă țevi pe ambele părți ale străzii, inclusiv conectarea fiecărei curți, lucrare urmată apoi de repararea trotuarului și turnarea unui covor de asfalt pe toată strada, fără a mai avea astăzi aceste tranșee, care apar peste noapte în tot orașul, încurcând traficul și tocându-ne sistemul de suspensie al mașinii, dar mai ales nervii. Aștept să mi se demonstreze, logic, că nu am dreptate.

Din ceea ce am auzit, într-o țară în care se gândește de trei ori înainte de a se acționa, lucrurile se petrec într-o ordine logică: se instalează întâi toate elementele de infrastructură aflate sub carosabil

( canalizare, apă, gaz, curent electric, cablu tv, internet, etc.), apoi se aplică straturile corespunzătoare carosabilului și trotuarului. La noi se întâmplă exact pe dos, adică, extrapolând la o scară mai mică, e ca și cum te-ai apuca să construiești o casă începând cu acoperișul! 

Concluzionând, iată ce doresc de la viitorul primar: să parcurgă fiecare stradă a orașului, cu carnețelul în mână, sau tableta, și să noteze exact fiecare capac de canalizare cu groapă în jurul lui, apoi să-i ceară constructorului ca , la finalul lucrării, capacul să fie exact la cota asfaltului, nici mai sus, nici mai jos, abia după aceea să aprobe plata finală a lucrării. Să nu delege o altă persoană, ci personal să facă lucrul ăsta! Și să repete operațiunea cel puțin o dată pe lună, pe timpul mandatului, pentru a vedea cu ochii lui în ce locuri numele lui este posibil să apară pe buzele șoferilor!

Pare o problemă minoră, dar nu este! Toate aceste lucruri minore, care ne agasează zilnic, au efectul picăturii chinezești: ne stresează sistemul nervos, ne fac să fim mai încruntați și să facem „mărunt din buze” atunci când suntem la volan, inventariind sfinții din calendar și numele celui aflat la cârma orașului.

Iar dacă am condimentat postarea asta și cu puțin umor, am făcut-o pentru că aveți nevoie de o față zâmbitoare pe panourile publicitare din campania ce vă așteaptă în curând !

Pentru a vizualiza și celelalte articole, în partea dreaptă, sus, aveți Arhiva blog.

Aspectul general al urbei și curățenia străzilor

Orașele din România, cu extrem de puține excepții, au o caracteristică: sunt prăfuite vara și noroioase începând din noiembrie și până în martie-aprilie. Acest aspect îl observi și te deranjează și mai mult, după ce locuiești o perioadă mai îndelungată de timp într-o țară din nordul Europei și revii pe meleagurile natale. Cei ce se stabilesc și locuiesc pentru mai multă vreme într-o „țară...ca afară”, că tot era la modă un refren cu vorbele astea, au remarcat că,  atunci când plouă, nu mai au parte de noroiul de care aveau parte în România. 

Așa arată o stradă dintr-o țară unde curățenia în primul rând se păstrează.
Sursa: Google Earth

De îndată ce ai aterizat în România, simți un miros de aer stătut, agresivitatea taximetriștilor de la aeroport și atotprezentul praf, sau noroi, dacă ajungi pe vreme umedă. Am stat și m-am gândit de unde apare acest praf, pentru că am văzut că, totuși, curățenie se face, lucrătorii de la salubritate dau cu măturile pe asfalt, iar mașinile speciale, cu periile rotative, trec și ele prin oraș, din când în când. 

Motivul principal este faptul că, din orice șantier de construcții, mai mic sau mai mare, mașinile nu ies curate pe cauciucuri, întinzând noroiul pe zeci sau chiar sute de metri, pe asfaltul curat, iar la micile lucrări, pe carosabil sau pe trotuar, pământul scos din șanțul respectiv rămâne în ploaie și se împrăștie în jurul lucrării, pe zeci de metri. Acest noroi se usucă și se transformă rapid în praf, care se pune apoi pe stradă, pe mașini, pe clădiri, pe copaci, pe flori, pe hainele noastre, pe pantofi, în autobuz, pe covorașul din mașină, pe mobila din casă, peste tot. Când plouă, acest praf se transformă în noroi și se depune, la fel, pe pantofi, pe mașină, pe pantaloni...peste tot, dând de lucru din plin spălătoriilor auto și producătorilor de detergenți pentru rufe. 

De aceea, primul lucru pe care îl doresc de la primarul meu este să supravegheze, prin instituțiile din subordine, menținerea curățeniei în timpul și după terminarea lucrărilor de orice fel, care produc mizerie pe domeniul public, și să se amendeze acele societăți și acele persoane care lasă această mizerie pe domeniul public. Nemții au o vorbă: „Nu există popor civilizat, există popor amendat!”

 Acest lucru nu este atât de greu de realizat, cum s-ar crede. Am văzut cu ochii mei, în Londra, cum arăta un mic șantier al unei lucrări pe carosabil: pământul scos din șanț era pus în niște saci speciali, care erau așezați apoi pe niște paleți din lemn și acoperiți cu o prelată, astfel încât nici un fir de praf să nu rămână pe asfaltul din apropiere, și nici să nu se producă noroi, în cazul în care ploua.
Pentru lucrările în șantierele mai mari, am auzit că există niște rampe speciale pe care urcă orice vehicul și, la ieșirea din șantier, cu jetul de apă i se curăță roțile, pentru a ieși cu ele perfect curate în zona curată a orașului.

O altă sursă de mizerie pe domeniul public este nisipul care se aruncă pe străzi în timpul sezonului de iarnă, când ninge. La topirea zăpezii, tot acel praf, amestecat cu nisip, este deosebit de enervant, mai ales că la Mangalia vântul bate aproape în permanență, ridicând acest praf în ochii trecătorilor.

Pun o întrebare simplă: chiar nu se poate renunța la acest nisip aruncat peste zăpadă? Efectul lui benefic este aproape egal cu zero, față de neplăcerile pe care le produce după topirea zăpezii, ca să nu mai vorbim și de înfundarea canalizării cu acest nisip, la prima ploaie.

Așa arată o stradă dintr-un oraș din România, după topirea zăpezii.
Aici am pus ca exemplu o stradă din Câmpina, dar la fel este și în Mangalia.
Sursa:paultumanian.wordpress.com

În Mangalia am văzut că polițiștii locali umblă aproape zilnic prin zona centrală și amendează pe cei care parchează în locuri nepermise. Este foarte bun lucrul acesta, dar la fel ar trebui să meargă și să-i amendeze și pe cei care lasă mizerie la micile lucrări pe asfalt sau pe cei care, în plin centru al orașului, scuipă coji de semințe și lasă pe jos mucuri de țigară.

Stradă din Mangalia (Oituz). Cine trebuie să adune nisipul împrăștiat astă-iarnă,
rămas pe străzi după topirea zăpezii?

Strada Oituz, la intrarea spre Fonzi. Întrebare: ce societate execută
această lucrare și de ce lasă mizerie pe asfalt?
Acest noroi se întinde pe zeci de metri, punându-se pe pantofi,
 pantaloni, mașini, etc, iar când se usucă se face praf, care, la fel,
se depune peste tot, inclusiv în plămânii noștri.
Cele două poze de mai sus le-am făcut și postat pe 22.03.2016,
în completarea celei de mai sus, din Câmpina, luată doar
ca exemplu de stradă, la întâmplare, din România.

Acesta este primul lucru care mă deranjează în orașul meu și aș dori ca primarul, ca prim gospodar al urbei, să se ocupe de această problemă. Ca mine sunt mii și zeci de mii de cetățeni care sunt deranjați de aspectul prăfuit al urbei. Fiind un oraș-stațiune turistică, se impune cu atât mai mult a avea curățenie pe domeniul public, aceasta însemnând turiști mai mulți și bunăstare pentru locuitorii lui.

 Criticul literar Alex Ștefănescu spunea, într-o seară literară, pe treptele casei de cultură, acum câțiva ani, că la Mangalia are sentimentul că se simte în altă țară și a folosit atunci sintagma „principatul Mangalia”. Pentru că orașul nostru se află pe aceeași latitudine geografică cu principatul Monaco, haideți să-i dăm o altă culoare și un alt aspect, mai puțin prăfuit vara și mai puțin noroios iarna. Ce spuneți, se poate?

Voi reveni cu alte lucruri care nu-mi plac în orașul nostru, în postările viitoare.
Până atunci, domnilor candidați la funcția de primar, le las spre studiu teoria ferestrelor sparte. Dacă vor aplica în activitatea lor de primar această teorie, vor fi foarte apreciați de cetățenii orașului.

Notă finală: dacă ești locuitor al Mangaliei și ai citit aceste vorbe, mi-ar face mare plăcere să-ți lași mai jos o părere, sau să vii cu o idee constructivă, exprimată într-un limbaj civilizat. Mulțumesc!

Pentru a vizualiza și celelalte articole, în partea dreaptă, sus, aveți Arhiva blog.